M.I.S.H.U.

Sambata seara am avut o discutie in contradictoriu despre folk cu Daniel Iancu. Ce inseamna el si ce ar trebui sa fie. Ce vedeti aici e un extras dintr-un mail pe care i-am promis sa i-l trimit atunci nefiind destul de… coerent sa fac fata unei discutii serioase.
Domnul Iancu m-a prins nepregatit cu intrebarea “ce este folkul?”. Pentru ca nu am stat niciodata sa ma intreb asta, pentru mine din copilarie folkul a insemnat Cenaclul Flacara, Vasile Seicaru, Stefan Hrushka si Tatiana Stepa si alte muzici cu care nu m-am identificat niciodata. Acum am sapat putin si am aflat ca folkul este confundat la origine cu folclorul, “muzica transmisa din gura in gura, muzica claselor de jos cu compozitor necunoscut”. Asta se intampla pe la 1880 in tarile care atunci erau cu 50 de ani inaintea noastra si acum sunt cu 3-400. Cotitura catre muzica de protest a fost facuta de Joan Baez, Bob Dylan si restul gastii de nebuni de la inceputul anilor ‘60. La noi folkul a pierdut latura asta si mesajul ajuns la generatia mea este unul deformat de tanguirile unora sau altora ajunsi mari mai mult sau mai putin pe merit. Cum bine spunea Daniel Iancu, un concurs trist la Vatra Dornei, tinerii astia sunt prea tristi. Si ce e si mai trist e ca oricine canta doar el si chitara este catalogat folk fara drept de apel iar daca e imbracat putin mai bine e clar, penticostal. Indiferent de ce canta persoana respectiva.

Eu am “aterizat” in folk in urma cu un an cand un bun prieten de-al meu, Florin Toloarga, mi-a zis sa merg cu el la Sighisoara la FolkArt. Cantam de ceva vreme mai mult sau mai putin impreuna prin Cluj si m-a tot batut la cap sa mergem, ca nu conteaza concursul, ca e mishto atmosfera samd. La acea ora pentru nu apreciam foarte mult folkul si folkistii pentru ca atata vreme cat batusem Autograful nu prea am vazut oameni care sa cante prea bine (asta s-a mai remediat intre timp, dar procentul e mic). Si cand spun asta ma refer la tehnica vocala si tehnica de chitara. La mine prima data ajunge muzica si apoi versurile, nu stiu de ce, asa sunt construit. Si apoi, toate piesele aveau aerul ala prafuit, imi aminteam de galbena gutuie pe care eu n-am avut-o niciodata la fereastra pentru ca la noi se lua curentul de 2 ori pe seara si n-aveam de ce sa o tinem acolo ca nu se vedea In sfarsit, pana la urma am acceptat desi eu nu mi-am gandit niciodata piesele mele ca folk si am hotarat sa mergem si la individual in concurs si sa facem si un grup sa avem doua piese impreuna.

Spre surprinderea mea… mi-a placut. Adica procentul placut/neplacut a fost undeva la 80/20. Am cunoscut tineri care stiau sa cante la chitara, am cunoscut “batrani” care stiau sa cante la chitara, mi-am dat seama ca am multe de invatat si de la unii si de la ceilalti si cel mai important lucru acolo se canta aproape non-stop (lucru care nu prea s-a intamplat la Vatra Dornei, acolo mai mult s-a baut decat s-a cantat ). Am avut placerea sa il cunosc acolo pe Eugen Avram si sa ii revad pe Puiu Ivaniţchisi si Dinu Olarasu pe care ii cunosteam dinainte pentru ca am colaborat cu Teodora Iacob la efectele ei speciale si cu Dodo Runcanu si cantasem cu acesta din urma cu cateva luni inainte la Sighisoara. Asa ca am continuat sa merg la festivalurile de folk si chiar nu imi pare rau pentru ca mai apoi i-am intalnit pe Nicu Zota, Alinele mele dragi (Manole si Zaharia) si multi altii. Au fost si oameni care nu mi-au placut dar asa e in viata, nu te poti iubi cu toti.

Acuma pararea mea e ca folkul, asa cum e el cantat acum la noi, moare pe limba lui. Din fericire pentru el dintre tinerii pe care i-am cunoscut sunt care fac deja altceva, au iesit din padurea copacilor goi dar cred ca ratacesc pe o campie si inca nu vad muntii decat prin ceata. Cel mai mult ne lipseste unitatea, exercitiul si viata de artist pentru ca, sa fim seriosi nici unul dintre noi nu a facut pasul spre profesionisti, adica sa lase orice altceva si sa faca doar muzica. Mai vrem si sustinere adevarata de la cei care deja au batut drumul asta deja si s-au lovit de toate greutatile pe care le ai in viata de artist. Vreau sa nu se mai mearga pe pupincurism dar asta va functiona probabil in societatea mea utopica, da, aia fara de bani si bazata pe valori. Gata, am terminat cu manifestele.

Eu atata vreme cat o sa raman in zona asta am sa ma duc catre proiecte acustice, formate din mai multi oameni, cu mai multe instrumente, cu mai multe voci si cu mai multa pasiune. Ce va fi, va fi, eu am sa cant atata vreme cat imi pot misca degetele si scoate sunete pe gura.

Va las cu Jack Johnson si Banana Pankakes. Una din directiile muzicale pe care ar putea sa le incerce folkul romanesc ca sa iasa din anonimat. Cu mesajul… fiecare cat poate

Nu stiu ce mai putem schimba noi, oamenii simpli, la felul in care decurg lucrurile in lume la ora asta. Dar cred ca putem deschide ochii si urechile, sa ascultam si cealalta varianta a povestii si sa o impartasim cu cat mai multi din cei apropiati noua. Odata cand aveti doua ore la dispozitie urmariti acest documentar. Nu trebuie sa cadem in depresie si sa spunem ca nimic nu se poate face. Putem cauta solutii.

Zeitgeist: Addendum

Acuma stiu ca acest articol va parea a fi reclama la Le General dar adevarul e ca baruletzul asta e locul meu preferat de pierdut vremea. Imi place in timpul zilei, in pauza de masa, sa imi iau o cafea si o apa plata (calda neaparat) si sa stau in povesti cu barmanul si chelneritele de-acolo sau cu oricare din clienti. Cateodata (cum se intampla azi) imi iau chitara cu mine, ma retrag in una din incaperi si pot sa exersez fara sa ma bata nimeni la cap. Iar seara daca vreau  o bere “rece ca ghiatza” sau un cocktail bun-bun, stiu unde sa merg. Noi o sa fim acolo joi cu Trupa de Acoperire si azi ma duc sa il bat pe misha sa scoata afisele

Saptamana trecuta miercuri m-a prins furtuna pe Eroilor si am intrat in gangul de la nr. 18 cu viteza maxima permisa in astfel de cazuri la o cafea cu lapte. La bar este o mica terasa care da deasupra trotuarului de pe pietonala si cum ploua nu erau clienti la mese. Am iesit cu o cafea in mana sa ma racoresc si sa râd de cetatzenii care stateau la terase pe Eroilor cu apa de pe umbrele curgandu-le dupa gat. Imi place cand da o ploaie din asta de vara, oamenii incep sa se precipite in primele 5 minute dupa care fiecare isi gaseste un adapost si mai vezi doar cate un intarziat alergand prin ploaie. Si stand pe terasa mi-au venit in minte cateva versuri din Riders on the Storm…
“there’s a killer on the road
take a long holiday
let your children play
if ya give this man a ride
sweet memory will die
killer on the road…”

Si-mi cad ochii peste drum…

Chiar vis-a-vis este o casa care completa perfect peisajul si care in curand cred ca se va darama de la sine (deja hornul i-a cazut prin acoperis iar usa in paragina o puteti vedea mai sus). Am stat si m-am intrebat de ce sa fi  scris cineva “Happy” pe ea. Ca numai fericita nu arata cocioaba. Ieri cand am ajuns in bar mi-am dat seama: pe acoperis are doua ferestre de mansarda facute de fapt din tigle de sticla care dau impresia ca sunt doi ochi iar undeva mai jos, intre cele doua, cateva tigle mai deschise la culoare care impreuna dau impresia unui smilie. Nu stiu daca e o coincidenta sau e ceva intentionat dar se potriveste. Din pacate e un zambet trist si la ce lupte se dau pe spatiile alea nu cred ca o va face cineva sa râda cu gura pana la urechi prea curand.

Tocmai ma pregateam sa imortalizez descoperirea facuta pe minunatul telefon cand atentia mi-a fost distrasa de un sunet puternic de genul: POC…POC-POC! Cand am scos capul de pe terasa am vazut minunata priveliste de mai jos:

Ghici ce judetz zacea pe numarul indoit al mertzanului ?

 Loading ...

Ca sa revin, daca nu uit de casa azi (am de rezolvat probleme administrative) ii fac o poza si o pun aici. Va recomand o vizita la Le General, acolo se intampla foarte multe lucruri iar seara de joi va fi una  “de Acoperire”. Cu bere, cocktailuri si multa, multa muzica. Vom fi riders on the storm. Sa speram ca pe vreme buna.

Casa zambareatza

…si pentru ca mie mi-a fost lehamite sa merg sa mai votez cu oricare din cameleonii respectivi va prezint care este viziunea mea relativ la politicienii nostri. Viziunea mea a venit pe email via Denisa

Crabul Sebastian - Sorin Oprescu

Crabul Sebastian nu exista în povestea originală a lui Hans Christian Andersen, aşa cum nici lui Sorin Oprescu, un pesedist de rând, partidul nu-i hărăzise din capul locului o candidatură la Primăria Capitalei.

De obicei nu imi tin minte visele insa pe asta de azi noapte mi-l amintesc perfect si tin neaparat sa vi-l povestesc ca sa vedeti ce imaginatie bolnava am. Cei care stiu sa interpreteze visele sunt asteptati sa isi dea cu parerea daca nu e prea imbarligata povestea…

Eram intr-un restaurant care avea 3 etaje si la fiecare etaj cate o sala de mese. Pe parta dreapta cum intrai era o usa (de care aveam sa aflu doar mai tarziu) care asigura accesul la o scara mica de serviciu , din aceea cu 10-12 trepte abrupte. Scarile se terminau fiecare intr-un semi living unde se aflau 1-2 mese unde puteai sa stai la o discutie privata si la o berica. Stiu ca aveam in mana un plic de plastic cu tot felul de hartii in el. Stiu asta pentru ca la un moment dat mi-am dat seama ca atunci cand am intrat in restaurant si am urcat pe scarile laterale l-am pierdut. Am coborat un etaj si am gasit un cetatzean adolescentin frunzarind hartiile din plic unde din cate imi amintesc se gaseau poze cu prietena mea goala (ele NU exista decat in mintea mea bolnava, le cautati degeaba pe net). Cand l-am vazut pe asta adancit in studiul imaginii si salivand in timp ce se uita la frumuseti promise numai mie, i-am pus un picior pe cap si i-am turtit nitzel tzeasta intre talpa adidasului maro si perete. La care, cu nesimtirea si tupeul specifice varstei asta sare cu gura spunand ceva de genul: “ce dai ba, ca io pe asta o stiu de la biroul de avocati a lui taica-meu, toti de-acolo o…” N-a mai apucat sa isi termine fraza pentru ca eu mi-am proptit picioru’ intre buclele lui blonde, exact in mijlocul fruntii late si l-am dat de-a dura pe scari in jos egzact ca in filmele cu chac noris. Continutul plicului (in care era si o grama da de maruntzis) s-a imprastiat cat colo si eu brusc am avut sentimentul ca am facut ceva fooooarte gresit. Asa ca am strans cat am putut de repede imprastieturile in timp ce puberul o taia urland sa cheme ajutoare. In jurul meu crestea o rumoare, se auzea multa vanzoleala si voci agitate din incaperile celelalte, asa ca, respectand viteza maxima permisa in aceste situatii am zburat pe scari in jos cu gandul sa parasesc minunatul stabilisment.

Am facut insa o gresala tactica la iesirea din restaurant pentru ca inca nu stiam de usa de la scara de serviciu, aceasta fiind mascata de un cot al peretelui. Gresala a fost ca am intrat in incaperea de la parter unde am incercat sa ma strecor printre cetatzeni si sa o tai afara. Doar ca am dat nas in nas cu un fost shef de la mine din companie (nu pot sa dau nume, nici sa arat cine…) care era destul de afumat si m-a agatzat de un cot in timp ce eu zburam la joasa inaltime pe langa el oprindu-mi brusc evadarea: “Ajuta-ma sa ajung sus ca vreau sa beu”… Eu care sunt un om cu simtul simtirii autoritatii foarte adanc inradacinat in mine, mi-am inabusit o injuratura printre dinti si l-am cocotzat pe cetatzean pana la etajul 3. Dar asta nu inainte sa vad ca cei din incapere ma identificasera drept agresorul neidentificat si se uitau la mine cu o ura mocnita fara a avea totusi curajul sa intervina, eu fiind cu.. shefu’. De unde m-am prins ca shefu’ era un om important in restaurantu’ ala. Asa ca, dupa ce l-am plantat pe cetatzean la ultimul etaj am incercat sa o sterg de data asta englezeste coborand incetuc pe scara (am avut si genuine profesori, ca sa zic asa, desi n-am fost in anglia au mai venit ei la mine din cand in cand ). Am reusit sa ies afara din cladire pe usa de serviciu pe care o gasisem in virtutea faptului ca nu mai voiam sa trec prin sala de la parter si pe cand trageam adanc aer in piept ca am scapat am auzit in spatele meu: “Ala-i ma, haideti dupa el”.

Mi-am cantarit optiunile: aia nu erau prea facuti ei da’ erau vreo zece, asa ca m-am facut ca ma grabesc spre casa si am taiat-o cat de repede am putut sa imi iau picioarele in spinare. Dupa vreo 50 de metri, tutunul si bericile in exces servite de mine pe parcursul tumultoasei existente incepeau sa se faca simtite iar gashka lui Papuc in Frunte era tot mai aproape. Asa ca mi-am recantarit optiunile si am zis ca mai bine ma opresc, le impart cativa pumni la aia mai porniti si restul se linishtesc ei. M-am oprit intr-o piata nu foarte mare, gen Unirii si i-am asteptat sa vina sa le impart. S-au apropiat de mine si atunci cand s-au oprit totul s-a transformat: erau perechi de dansatori, imbracati ca la 1920, femei si barbati, toti imbracati in negru care au facut un cerc in jurul meu si au inceput sa valseze. Fetele aveau rochii din alea mishto cu dantele, evantaie palarii si tot tacamul (pe domni nu prea pot sa ii descriu ca n-am fost foarte atent la danshii). Brusc m-am linishtit pen’ca atunci cand apar femeile la mijloc eu cu ele stiu sa negociez si le combin sa ii combine pe barbati. Am observat ca una din fete se uita la mine si imi tot repeta: “ce rau imi pare pentru tine… ce rau imi pare pentru tine”. Avea lacrimi in ochi saraca fata asa ca am intrebat-o zambind ca sa o linishtesc:

- Ce-i cu tine, nu vezi ca totul e in regula?

Si ea tot repeta… “ce rau imi pare pentru tine…”

Cand am vazut ca farmecul meu personal si foarte fermecant nu functioneaza cu duduia, am avut din nou un sentiment ca ceva NU ii cosher. Si brusc, din imaginea asta idilica cu perechi valsand in jurul meu m-am trezit in aceeasi piata dar de data asta pe un podium foarte inalt (cel putin vreo 20 de m), flancat de 2 “putzinei” in uniforme de la ceva firma de paza si cu o mare de cetatzeni asezata in tribune de lemn care strigau ca in evul mediu: “La moarte, la moarte!”. La moarte cu mine, evident. Chestia asta arata asa ca un fel de proces al inchizitiei, un tovarash prezident imbracat roba neagra care tinea o cuvantare evident despre criminalul mishu. Atunci am avut ragazul sa arunc o privire peste multimea linishtita acum si sa observ in stanga pietei (cum ma uitam eu) o spanzuratoare, undeva la mijjoc spre dreapta un esafod+calau. Dar mi-am dat seama ca cea mai tare masinarie de terminat existente era chiar cea pe care stateam eu. Care era conectata cu spanzuratoarea prin doua frangii sau cabluri groase, asa cat incheietura de la mana domnisoarei in negru, iar cablurile coborau paralele pana la esafod. Pe cabluri erau instalate doua scanduri de lemn cu rotile ca sa alunece pana jos si cu o gaura in care sa iti bagi gatul (ceva de genul aleia de la calau unde iti pui capul pe butuc doar ca gaura era pe orizontala de data asta). Partea mishto la tot show-ul era la aia ca iti bagai capul acolo, cineva iti facea vant din spate si tu coborai in viteza pana la spanzuratoare unde era o piedica la toata treaba. Corpul tau isi continua excursia in timp ce capul ramanea sa admire latzul spanzuratorii si sa se intrebe (probabil) daca o sa treaca si prin aia.

Probabil ca procesul era de durata fiindca am fost retras in spatele podiumului, flancat in continuare de cei doi putzinei. Unde am incercat sa ii combin sa se faca ca nu ma vad cand o tai de-acolo si era aproape sa ii fac sa ma creada cand a aparut un zbir mic, cu grad mai mare (probabil patronul firmei de paza) care a urlat la ei sa nu vorbeasca cu mine. Apoi a aparut presedintele prezidiului de judecata care era nimeni altul decat SHEFU’ pe care eu tocmai il ajutasem sa ajunga sa bea. Asa ca m-am linishtit umpic, asta pana cetatzeanul respectiv (care era singurul imbracat in costum gri de-acolo) mi-a pus la gat un cutzit de taiat painea, din ala cu zimti. Da’ il simteam eu ca nu era foarte hotarat, mai ales ca de-abia mi-a zgariat pielea de pe gat cu cutzitul dealtfel foarte bine ascutit. Si a inceput sa strige catre ceilalti: “sange, sange, simt miros de sange!”, si mi-a dat drumul. In secunda aia mi s-a facut rau si am simtit ca vomez sange, iar shefu’ a inceput sa strige: “uite, chiar vomeaza sange puteti sa il lasati”! La care patronul de la firma de paza a strigat: “bleah, asta nu e sange ba, sunt berile de aseara! Stiu eu, din experienta!”.

Eu n-am mai stat sa vad ce se intampla si m-am trezit ca sa pot duce berile de aseara unde le era locul, adica in buda.

Ce concluzii trag eu din tot visul asta?

1. Exista o societate secreta, formata din patroni de tot felul de firme, care se imbraca in negru si executa cetatzenii care bat copiii de avocati dupa ce in prealabil le danseaza dansuri de epoca.

2. Si-au dat seama ca eu stiu de Iliescu, Geoana, Tariceanu, Basescu, Boc si restul de membri, indiferent(i) de partid, ca au fost securisti si acuma ma vaneaza.

3. Stiu ca n-o sa ma duc sa votez la europarlamentare

4. Ca ii si ia dracu’ pe toti.

5. Astept interpretari

Nu uitati dragilor, maine seara (miercuri) Alina Manole va concerta in Irish Pub in turneul de promovare al noului ei album Luna Pătrata iar joi seara la clubul Autograf Teodora Iacob ne va incanta cu muzica ei speciala si cele doua videoclipuri din care unul va fi lansat in premiera. Mai multe despre fiecare eveniment si nu numai puteti citi dand click pe imaginile de mai jos. Sa ne vedem cu bine!

Wild life… wonderful!

[Aceasta postare e un anunt iar postarile mai recente le gasiti dedesubt]
Dragilor,
Inainte sa va dau mai multe date despre concert trebuie sa va spun cateva cuvinte despre Alina Manole. Eu nu prea sunt cu muzica romaneasca, ascult mai mult muzica din strainezia pentru ca nu mi s-a intamplat niciodata sa simt cum mi se incalzeste sufletul cand canta un artist roman. Intotdeauna cand am fost la un concert la o trupa romaneasca am plecat de acolo semi dezamagit, cei de pe scena nereusind sa imi transmita starea aceea care sa ma faca sa vreau sa ma mai duc sa ii mai ascult o data si inca o data si inca o data. Asta pana i-am auzit pe cei de la Poesis anul trecut live in Autograf  cantand cu pasiune, cu armonii de chitara care iti incantau urechea si vocile armonizate excelent. Atunci m-am indragostit de 2000 de ori de Marius Baţu si chitara lui vrajita si de Eugen Baboi si pasiunea pe care o pune in voce atunci cand canta. Apoi am cunoscut-o pe Alina Manole. Intai din auzite, din povestile altor colegi de festivaluri, apoi am facut cunostinta la Om Bun si apoi la 2 vorbe in Iron City. Auzisem de lunile ei patrate dar fiind un tip comod nu prea m-am obosit sa caut sa o ascult. O vizionare pe youtube si apoi multe batai la cap pe messinger (de la mine catre ea) ca eu vreau CD-ul 2, adica atunci cand deschide prima cutie cu CD-uri, ea primul eu al doilea. Am avut insa placerea sa o ascult cantand: de doua ori in Iron City, odata a cantat cu Mysha si a doua oara si cu Teddy si mi-a placut ca Alina reusea sa transmita sentiment prin muzica ei. Insa cel mai mult ma bucur ca am intalnit-o la festivalul de la Reghin acum doua saptamani unde a venit impreuna cu Adrian Cristescu si am avut timp sa o ascult pe indelete. A avut un recital de jumatate de ora care m-a impresionat pana la lacrimi. A fost prima data cand am simtit un artist roman care imi transmitea sentimentul ala pe care il aveam la 16 ani si ascultam… Enjoy the Silence ( ), cand ti se zbarleste parul de pe maini si trebuie sa te sprijini de un zid ca sa mai poti sta in picioare. De la Reghin pana acasa i-am ascultat albumul (am primit in sfarsit cd-ul 2…00 ) si de atunci incoace e pe repeat la mine in masina. Alina Manole lipsea din muzica romaneasca, a reusit sa evadeze din folk si sa picure putin jazz si swing in muzica ei. Lipsea si din Cluj dar din fericire va apare impreuna cu sirenele si lunile ei si la Cluj pe 3 iunie in Irish Pub cu incepere de la ora 21. Pentru toti cei care vor sa aiba o experienta diferita de concertele obisnuite care se tin in Irish Pub acest concert este un “trebuie vazut”.  Veniti voi, chemati si prieteni si veti pleca cu inimile pline de muzica de acolo si porniti sa faceti stele patrate. Mai multe informatii despre concerte precum si despre Alina puteti afla pe www.alinamanole.ro.

Dupa cateva discutii avute cu colegii mei de trupa am hotarat ca cel mai bun lucru pe care il putem face pentru Trupa de Acoperire e sa ne facem un veveveu pe care sa punem toate noutatile si informatiile. Asa ca, am pus mana de la mana + cap de mish la contributie si incepand de azi aveti la dispozitie www.trupadeacoperire.ro, noul nostru site pe care puteti gasi programul trupei pe saptamana in curs, noutati, galerii foto si in curand audio/video. Fiti fara mila, dati un click si vizitati noul site. Poate ne lasati si cate un mesaj “de bine” pe ici pe colo